Sub semnul corbului

(Arashi)

Se spune ca un om isi poate alege bataliile. Cateodata, insa, o batalie alege un om si nu ii da drumul pana cand fie el, fie dusmanii lui pier, stingadu-i focul din suflet. Eu sunt prins intr-o asemenea batalie si am jurat ca nu eu sunt cel care va pieri. Se spune de asemenea ca ingerii sunt cei care cad intotdeauna primii dar nu se sufla o vorba despre cei pe care ii lasa in urma. Va pot eu spune ce se intampla cu cei atinsi de ingeri atunci cand ingerii dispari. Se prefac in demoni.

Numele meu... numele nu conteaza. Am adoptat un altul si este acesta care va infiora pe oricare dintre cei care il sustin pe Imparat, oricine ar fi ei. Vina si nevinovatia au fost totuna pentru Imparat, de ce ar fi vreo deosebire intre ele pentru mine, un om de rand?

Nu mi-am dorit niciodata sa pun piciorul pe Calea Dragonului. Am fost insa impins sa aleg acest drum intr-o noapte si tot ce a urmat apoi m-au determinat sa imbratisez, dintre toti, pe Dragonul Focului. A fost noaptea in care mi-am vazut viata redusa la un morman de cenusa - tot ce aveam si tot ce iubeam. Ma intorceam acasa din Hefei - cativa din noi calatorisera acolo pentru a vinde bunuri si a cumpara altele in schimb. Insa ceea ce ne astepta la intoarcere nu a fost nici rasetele copiilor nostri si nici imbratisarile sotiilor.

Imaginile care mi-au ramas pe veci intiparite in minte din acea noapte sunt putine, dar pline de cruzime si ele sunt ceea ce ma impinge mai departe. Se pare ca acea intamplare era pretul platit de satul nostru pentru ascunderea unui fugar. Nu stiu cine era, ce facuse si daca intr-adevar l-a adapostit cineva din sat, sau cine a fost acela. Nici unul din aceste lucruri nu au contat pentru soldatii care arsesera pana la temelii satul cu o seara in urma, ucigand locuitorii care le-au stat in cale. Si nici unul din aceste lucruri nu a contat nici pentru mine.

Pentru multa vreme, am sezut in cenusa fierbinte. In aer atarna inca duhoarea de lemn si carne arsa, iar deasupra plutea un nor gros de fum rau-prevestitor. Trupele imperiale erau deja departe, in cine stie ce alta misiune. Unii sateni cautau bunuri ce mai puteau fi salvate, in timp ce altii reuseau sa regaseasca rude care scapasera in padure. Eu sedeam si nu faceam nimic, nu mancam nimic si nu beam nimic. La un moment dat, cred ca nu mai stiam nici cine sunt. Singurul gand care imi trecea mereu si mereu prin minte era care parte din cenusa fusese caminul meu si care parte sotia si copiii.

Incet, odata cu lasarea noptii, cenusa a inceput sa se racoreasca in aerul rece. Insa eu nu. Durerea care ma cufundase in amorteala incepuse sa faca loc unui sentiment nou. O furie arzatoare incepu sa se intalte incet inauntrul meu si inca si mai incet - un tel, teribil ca si cele ce mi se intamplasera.

Am parasit satul in aceeasi noapte, fara vreun cuvant sau vreo privire in urma. Ultima amintire pe care o am despre el este croncanitul corbilor care pluteau deasupra sa si care m-a urmarit adanc in noapte, desi e posibil sa fi fost doar imaginatia mea. Ma simteam la fel de posomorat si intunecat ca penajul acelor pasari ale zeilor sinistri, si la fel de apasator ca soarta pe care o prevesteau. Astfel am lepadat si ultima ramasita din cel care am fost candva - numele. In acea noapte am renascut - nu din pantecul unei femei, ci din durere si manie si mi-am ales un nume care sa mi se potriveasca: Suflet de Corb.

Am ramas credincios juramantului din acea noapte. Voi trece sub tacere anii care au urmat, usile care mi s-au trantit in fata si cum am fost dat afara din cateva clanuri pentru purtarea mea nestapanita, caci nu acei ani m-au facut cel care sunt astazi. Singurul loc unde am fost binevenit cu tot cu ura mea pentru Imparat si tot ceea ce insemna el a fost fortareata Demonilor Celesti. Acesta, mai degraba decat indemanarea mea in a manui armele, a fost motivul pentru care m-au primit in randurile lor. Eram pur si simplu o unealta convenabila, stiu acest lucru. O arma pe care doreau sa o ascuta pentru ca apoi sa o atinteasca asupra Imparatului, Clanurilor Albe sau oricui altcuiva li s-ar fi pus impotriva.

Pentru multi ani, am fost asadar antrenat ca soldat de infanterie in armata Demonilor Ceresti, unul menit sa loveasca in primele randuri, caci nu imi pasa daca traiam sau muream. Singura mea grija era ca sabia mea sa gaseasca tinte cat mai multe. Totusi, cumva supravietuiam de fiecare data, pentru a indura din nou o desertaciune pe jumatate dureroasa, pe jumatate amortita, pana la urmatoarea batalie, cand descatusam un nou val de manie. Am continuat asa pana in ziua cand am fost chemat la Xiao Zhuiyang. Il vazusem adesea, insa nu vorbisem niciodata cu el, caci era Instructorul Demonilor Furtunii, trupele de elita ale Demonilor Ceresti, conjuratori de flacari care semanau moartea de la distanta doar cu puterea mintii.

Nu a rostit nici un cuvant, ci mi-a facut semn sa il urmez la terenul de antrenament. Odata ajunsi, mi-a cerut sa ma cufund in meditatie si sa imi golesc mintea, asa cum fusesem invatat sa fac inainte de batalii. Si asa cum se intampla de fiecare data cand faceam acest lucru, am inceput sa simt in maini cenusa fierbinte si sa miros fumul in timp ce in urechi imi rasuna croncanit de corbi. Nici nu mi-am dat seama cand am tasnit in picioare, cu sabia trasa, invaluita de acum in flacari. Demonul Furtunii doar a zambit, mi-a luat arma din mana si mi-a cerut sa imi dau jos armura. Mi-a intins in schimb niste vesminte simple, usoare, din panza neagra.

- Tu, fiule, nu esti facut sa manuiesti otelul. Cel care te-a trimis in regimentul Demonilor Insangerati nu era in toate mintile. Din aceasta zi, eu sunt invatatorul tau, si singurul maestru in fata caruia raspunzi. Du-te la Lordul Sufletelor Intunecate, Ochi-de-Vipera. Spune-i ca eu te-am trimis. Va stii el ce sa faca. Dupa ce s-a savarsit, intoarce-te la mine.

Am facut ceea ce mi s-a cerut. Nu stiu ce anume mi-a facut Ochi-de-Vipera. Am simtit un fel de negura coborand asupra mea, nu - in min, un soi de nor de uitare. Dintr-o data, armele imi pareau niste unelte greoaie si stangace, insa flacarile care s-au intaltat in interiorul meu nu m-au lasat sa poposesc prea mult asupra acestui gand. Slabit, m-am impleticit inapoi la terenul de antrenament la Xiao Zhuiyang. Abia atunci mi-a explicat ca tocmai trecusem printr-o purificare a chakre-lor, eliberandu-ma de tot antrenamentul meu anterior si deschizandu-mi in schimb o noua cale. Sub indrumarea sa, am invatat atunci un nou mod de a-mi stapani forta vietii, chi-ul, mai potrivit pentru un Demon al Furtunii. Caci aceasta este ceea ce devenisem. Maestrul Xiao Zhuiyang recunoscuse focul care ardea in mine si felul prost cum era gestionat pe campul de lupta. Nu aveam nevoie de sabie pentru a lupta. Daca invatam sa il stapanesc, acel foc urma sa imi fie singura arma.

Au trecut ani de atunci. Imaginile sunt insa la fel de proaspete si acum, in timp ce sed in Campiile Insangerate, golindu-mi mintea de orice alt gand in afara de arderea focului. Cand ma simt pregatit sa il descatusez, ma ridic de pe jos si imi inalt privirle. Ca de obicei, corbi rotesc in inalturile cerului. Stiu ca astazi ii asteapta un ospat. Sub privirile lor panditoare, pasesc in cap deschis, in timp ce o minge de foc mi se formeaza deja in maini.

Se spune ca ingerii sunt cei care cad intotdeauna primii. Eu pot sa va spun ce se intampla de cei atinsi de ingeri atunci cand ingerii dispari. Se prefac in demoni. Asa sa fie.

0 comments:

Blogger Template by Blogcrowds